Vad

Denumirea localităţii este: Vad – româneşte; Vadum – latina; Vád – maghiară; Waadt, Waden – germană; Váád – în harta Iosefină din 1769. În timp s-au încercat mai multe explicaţii legate de provenienţa denumirii satului:
– prima explicaţie o avem de la Dr. Augustin Bunea, fiu al acestui sat şi care susţine că un om cu numele de Vad ar fi înfiinţat această localitate: „un Vad a înfiinţat Satul Vad.”
– a doua explicaţie o dă Sextil Puşcariu, care spune: „cutre sat de lângă Olt se numeşte azi Vad, probabil ca acelui loc de trecere peste rău i se zice, încă de pe vremea romanilor Vadum şi e posibil ca şi înainte de venirea romanilor să le fi zis cu cuvintele corespunzătoare dace”
– a treia explicaţie vine de la Iorgu Iordan care sune că: „Vad, numeroase locuri poartă astfel de nume, ceea ce nu trebuie să ne surprindă într-o ţară ca a noastră atât de bogată în râuri, acest cuvânt turcesc vechi care înseamnă trecătoare sau loc de trecere a apei.”
– în Monografia comunei Netot autorii arată că în zona Ţării Făgăraşului „există localităţi care prin denumirea lor arată ceva în legătura cu apa. Acestea sunt sate care arată felul apei: Fântâna (loc cu apa buna de băut), Părău, Râuşor, Vad”
– Ştefan Pascu susţine că „în districte româneşti, cum ar fi Făgăraşul, există toponimice derivate din apelative de exemplu Vad”.
Din cele enumerate mai sus putem concluziona fără să greşim, că denumirea localităţii are legătură cu un loc bun, de trece peste apă.
În legătură cu istoricul satului, se cunoaşte că populaţia acestuia, până prin secolele al XII-lea – al XV-lea, se găsea aşezată undeva pe pârâul Urăşa, localitatea numindu-se Sălişte, în Braniştea Urăşei, atestată în anul 1400, într-un document emis de cancelaria voievodului muntean Mircea cel Bătrân), dar din cauza lipsei de apă, tot mai acută, ori din cauza apropierii prea mari de hotarul satului Toderiţa, populaţia a început să se mute la vreo 3 – 4 km spre răsărit, în locul în care se găseşte astăzi satul Vad.
Conform tradiţiei satului au coborât mai întâi descendenţii famililor boiereşti Borcea şi Calian, a venit mai întâi unul Popa, a ales un loc unde a bătut ţăruş şi a făcut casă. Acesta s-a stabilit peste vale la locul numit în Arini. Astfel, primele case ale celor din Urăşa au fost construite peste vale.
Se specificau unele părţi de hotar a căror toponimie se menţine şi astăzi. Menţionăm că şi în prezent există la Vad numele de familie Borcea, iar numele de familie Calian se întâlneşte în satul vecin, Şinca Veche, din comuna Şinca.
Cea mai veche menţiune referitoare la Vad datează din secolul al XV-lea. Printr-un document din 10 iunie 1417, Mircea cel Bătrân a întărit lui Ion, lui Borcea şi lui Calian. În actele care apar după anul 1500, satul Urăşa nu mai este amimtit, rămîne doar Vadul.
După hrisovul de danie de la voievodul Mircea cel Bătrân, satul nostru va dispărea o perioadă din actele ţinutului, şi va reapărea în anul 1509, când între asesorii scăunali (judecătorii ţinutului) se numărau şi boieri din Vad: „Între familiile fruntaşe ale Făgăraşului se numără la fel ca în celelalte Ţări Româneşti cele care dădeau juraţi în scaunele de judecată, de exemplu Aldea de Vad apare între anii 1509 – 1518”. (Drăgan, Ioan, Nobilimea Românească din Transilvania 1440 – 1514, Buc. 2000. p. 317.1509, Aldea de Vad, castelan P. Thomor, „document referitor la boierul, Roman de Ucea”).
În perioada care urmează vor avea loc evenimente deosebit de importante care vor marca atât istoria Transilvaniei, cât și zona Ţării Făgăraşului şi anume înfrângerea Regatului Maghiar, de către Imperiul Otoman, în bătălia de la Mohács din 26 august 1526. Urmarea acestei înfrângeri a fost scindarea Ungariei şi crederea Voievodatului autonom al Transilvaniei sub suzeranitate Otomană. În condiţiile date la anul 1527, Ţara Făgăraşului „ajunge în posesia nobilul român Ştefan Mailat, născut în Comăna de Jos, care la 1534 devine voievod şi principe al Transilvaniei, bazându-se mai ales pe românii săi făgărăşeni” (Daicoviciu, C, Pascu, Şt, Cheresteşiu, V, Morariu, T, Din Istoria Transilvaniei, Buc, 1960, p 117).
Începând cu Ştefan Mailat, Ţara Făgăraşului va intra pentru o lungă perioadă de timp sub autoritatea principilor Transilvaniei. Ea va reveni Ţării Româneşti „de la 25 octombrie 1599, până la moartea Voievodului Mihai Viteazul” (Băjenaru C. Băjenaru E, Monografia… op cit. p 8.). După unirea Ardealului, Mihai ia în posesiune cetatea şi domeniul Făgăraşului invocând „jus atiquum vaivodarum Valachiae Transalpinae” (Popa, Octavian, op cit, p. 29), adică vechiul drept al domnitorilor munteni asupra Făgăraşului.
La 9 iulie 1540, într-un act de reambulaţiune (reglementare de posesiuni) între Transilvania şi Valahia, în perioada regelui Ioan Zápolya şi a voievodului Basarab, Vadul „era hotarul dinspre apus al Făgăraşului”, acest act a fost emis la Târgovişte. De aici putem vedea cu exactitate faptul că localitatea noastră era ultima din Ţara Făgăraşului care aparţinea voievozilor din Valahia, practic era graniţa dintre cele două provincii.
O nouă schimbare politică majoră are loc odată cu intrarea Transilvaniei, în 1691, în stăpânirea Imperiului Habsburgic. Districtul Făgăraşului, „din domeniu princiar, devine domeniu fiscal depinzând direct de Austria”. În această perioadă 1691-1762 Vadul a fost înscris ca posesiune a diferiţilor „domni de pământ” care erau baroni şi conţi, aceştia ocupând diferite funcţii administrative în Transilvania vor primi posesiuni în Ţara Făgăraşului. Primul proprietar al Vadului a fost contele Mihály Mikes de Zabolia, care a cedat apoi posesiunea Comitelui de Făgăraş, Clement Mikes cei doi vor stăpâni până în anul 1715, deci 24 ani între 1691-1715.
Din 1715 Vadul a fost vândut baronului Adam Székely, acesta o lasă moştenire fiului său László Székely, care în 1758 o vinde Barbarei Throczai, văduva baronului Joseph Nalaczi, ea o stăpâneşte până în anul 1762, când se înfiinţează graniţa militară.
Odată cu înfiinţarea graniţei militare, pleacă din sat un număr de 97 de familii, care au refuzat intrarea în regiment, însă vin în Vad pentru a se înrola şi a deveni liberi, alte familii mai ales de dincolo de Olt de pe Ardeal.
La recensământul realizat în Ardeal, în anul 1733, la cererea episcopului de la Blaj, Ioan Inocenţiu Micu-Klein, în localitatea românească (Locus valachicus) Vad, erau recenzate 73 de familii, (în medie, cu câte 5 membri fiecare). Cu alte cuvinte, în Vadul anului 1733, trăiau circa 365 de suflete, toţi români. Aflăm, din registrul aceleiaşi conscripţiuni, că erau recenzaţi doi preoţi: Iuon şi Stan (în ortografie ungurească, Sztán), ambii uniţi, precum şi o casă parohială, o biserică greco-catolică; de pe fâneţele parohiei se obţineau 6 care de fân. Din punct de vedere bisericesc, Vadul anului 1733 aparţinea protopiatului de Veneţia de Jos. Numele localităţii (Vád), precum şi al preoţilor (Iuon şi Sztán), deşi româneşti, erau redate în ortografie maghiară, întrucât rezultatele conscripţiunii erau destinate unei comisii compuse din neromâni şi în majoritate din maghiari.