Meniu Închide

Vad

În legătură cu istoricul satului, se cunoaşte că populaţia acestuia, până prin secolele al XII-lea – al XV-lea, se găsea aşezată undeva pe pârâul Urăşa, localitatea numindu-se Sălişte, în Braniştea Urăşei, (atestată în anul 1400, într-un document emis de cancelaria voievodului muntean Mircea cel Bătrân), dar din cauza lipsei de apă, tot mai acută, ori din cauza apropierii prea mari de hotarul satului Toderiţa, populaţia a început să se mute la vreo 3 – 4 km spre răsărit, în locul în care se găseşte astăzi satul Vad.Cea mai veche menţiune referitoare la Vad datează din secolul al XV-lea. Printr-un document din 10 iunie 1417, Mircea cel Bătrân a întărit lui Ion, lui Borcea şi lui Calian. Se specificau unele părţi de hotar a căror toponimie se menţine şi astăzi. Menţionăm că şi în prezent există la Vad numele de familie Borcea, iar numele de familie Calian se întâlneşte în satul vecin, Şinca Veche, din comuna Şinca. La recensământul realizat(ă), în Ardeal, în anul 1733, la cererea episcopului de la Blaj, Ioan Inocenţiu Micu-Klein, în localitatea românească (Locus valachicus) Vad, erau recenzate 73 de familii, (în medie, cu câte 5 membri fiecare). Cu alte cuvinte, în Vadul anului 1733, trăiau circa 365 de suflete, toţi români. Aflăm, din registrul aceleiaşi conscripţiuni, că erau recenzaţi doi preoţi: Iuon şi Stan (în ortografie ungurească, Sztán), ambii uniţi, precum şi o casă parohială, o biserică greco-catolică; de pe fâneţele parohiei se obţineau 6 care de fân. Din punct de vedere bisericesc, Vadul anului 1733 aparţinea protopiatului de Veneţia de Jos. Numele localităţii (Vád), precum şi al preoţilor (Iuon şi Sztán), deşi româneşti, erau redate în ortografie maghiară, întrucât rezultatele conscripţiunii erau destinate unei comisii compuse din neromâni şi în majoritate din maghiari. În 1765, satul a fost militarizat în întregime şi a făcut parte din Compania a XI-a a Regimentului I de Graniţă de la Orlat până în 1851, când a fost desfiinţat.